"Drumul urcă uşor, pe lângă piaţa nouă, prin faţa
fostei băi comunale. Trece de câteva blocuri şi, la dreapta, urcuşul începe să
fie ceva mai dificil. Printre case cu livezi în faţă şi în spate, se
întrezăreşte într-o parte oraşul, în cealaltă pădurea de pini. Câţiva câini
devin tovarăşi de urcuş celor care se aventurează la deal. Nimeni nu ştie dacă
sunt ai vreunui localnic şi merg, osteniti şi ei, spre casă, ori sunt fără
stăpân, dar s-au obişnuit atât de mult cu trecătorii încât o prezenţă străină
de oraş nu-i mai întărâtă. Un păr bătrân, într-o curte la poalele pădurii, stă
să se rupă sub greutatea fructelor pârguite, galben-verzui pe o parte,
roşiatice pe partea pe care le-a bătut soarele, chemând, parcă, trecatorul să
le atingă, să se înfrupte din ele.
În deal, urcuşul se mai domoleşte. Un platou se
deschide timid printre case şi livezi, însă câteva zeci de metri mai în faţă
începe din nou panta. Cu suflul încă greu, trecătorul descoperă în dreapta
panorama oraşului. E o combinaţie bizară de case bătrâne şi vile moderne, de
blocuri vechi, pe care varul abia mai stă, şi altele noi, cu termopan şi petice
de termoizolaţie în culori parcă prea vesele. Clădirea spitalului, mândria
oraşului, se distinge semeaţă, în albastru, ca şi acoperişul roşu aprins al
primăriei. Totul e ascuns între coame de dealuri şi văi prelungi, care se duc
până departe, la orizont. Oraşul e îngropat în verdele parcurilor şi al
bucăţilor de natură neatinsă care, surprinzător, continuă să existe în acest
colţ de Românie. Retrasă, împrejmuită cu sârmă, o sondă veche aminteşte că
petrolul a fost sute de ani inima acestui târguşor, lichidul viu care l-a transformat,
de-a lungul secolelor, dintr-o comună negustorească într-un oraş industrial şi,
acum, municipiu.
De partea cealaltă, o alee intră în pădurea de pini,
spre o altă bucată de natură, atinsă, de data aceasta, de om. Două restaurante
şi câteva căsuţe de lemn, până nu demult singurul loc din oraş unde se putea
găsi adăpost peste noapte, au crescut de câţiva ani printre pinii înalţi şi
zvelţi. Îmi amintesc cum, în copilărie, veneam duminicile, la început de iunie,
să culegem fragi - pentru mine, cel mai delicat fruct lăsat de natură
pământenilor. Ce-o mai fi rămas acum din poienile de fragi ale copilăriei? În
faţă, se ridică o casă veche, solidă şi îngrijită, cu obloane de lemn închise
şi o uşă ce pare să nu mai fi fost deschisă de mult. Lipită de peretele casei,
o poartă de fier, ferecată cu un lacăt cât pumnul, arată intrarea în cimitirul
evreiesc.
Cimitirul
a rămas singura dovadă a prezenţei evreieşti în acest ţinut ascuns între
coline. Aşezare străveche, pomenită în istorie tocmai la 1437, Moineştiul a
devenit, la mijlocul anilor 1800, un târg negustoresc, în care exploatările
forestiere şi cele de petrol completau paleta de ocupaţii ale celor 688 de
locuitori (în 1832). Aici, la întâlnirea muntelui cu dealul, veneau locuitorii
din aşezările apropiate să-şi vândă grânele, vinul ori vitele la iarmaroc, şi
să cumpere păcură ori scândură. Cam tot atunci, în Moineşti trăiau aproape 200
de evrei. Însă prezenţa evreiască în zonă coboară o altă sută de ani în
istorie, prin inscripţiile de pe câteva pietre funerare, ascunse în capătul cel
mai îndepărtat al cimitirului.
Când îi păşeşti poarta, cimitirul ţi se arată precum
un parc căruia nu-i poţi vedea capătul. Un sentiment de pace şi calm îţi
cuprinde sufletul şi raţiunea. Câţiva salcâmi, stejari şi pini stau de strajă
de-a lungul gardului de la drum. Printre morminte, au crescut de-a lungul
anilor – poate plantaţi de o mână de gospodar cândva, cine ştie când – pruni,
nuci şi vreo trei cireşi amari. Am mâncat acolo, îmi amintesc, cele mai
minunate cireşe amare lăsate iubitorilor de arome ciudate – cărnoase, cât să ai
ce alege de pe sâmbure, şi amare doar cât trebuie să-i dea dulceţii acel gust
surprinzător, intrigant, dar fără să-ţi umple gura de pelin când le mănânci
direct de pe ram. O minune care creştea în copac în fiecare an, sub forma unor
buline mici, roşu inchis, aproape negre.
La umbra pomilor, disciplinat aliniate, se aştern
mormintele, rând după rând, urcând peste o coamă lină şi coborând apoi în vale.
Sunt monumente impresionante, din marmură ori granit masiv, cu ornamente de
fier forjat ori inscripţii florale în relief şi litere care încă păstreaza urme
de vopsea. Altele sunt din piatră comună de râu, încrustată cu plăci de esenţă
nobilă. Cel mai vechi mormânt datează din 1740. Pe piatra înnegrită şi deja
acoperită de muşchi, literele, care formau altadată un nume, sunt aproape
şterse de vremuri. Se descifrează totuşi ceva care aduce a Dovben Iehuda.
Undeva, cam la mijlocul cimitirului, se ridică o „ştibl” masivă, de piatră,
semn al credinţei celor ce se odihnesc înăuntru, dar şi al avuţiei lor. La
exterior, o placă de marmură masivă spune că acolo este înhumată o familie, soţ
şi soţie. Textul de pe piatră, potrivit unei legende transmise din generaţie în
generaţie, a fost scris de însuşi Rabinul Arie Rosen, tatăl Excelenţei Sale,
dr. Moses Rosen, ale cărui rădăcini moineştene sunt deja ştiute.
În rând cu celelalte monumente stă şi o piatră care te
intrigă. Aparent cu nimic diferită de cele din jurul ei, are o semilună, în loc
de Steaua lui David. Numele de pe mormânt, Iurist Elias, decedat in 1912, nu
sugerează în nici un fel vreo explicaţie. Probabil ca misterul ciudatei
inscripţii va rămâne veşnic nedezlegat. Undeva, mai jos, trei morminte
alăturate sunt inscripţionate cu litere chirilice. Sunt soldaţi ruşi din primul
război mondial, care au murit pe frontul din Moldova şi au fost aduşi la
Moineşti ca să fie îngropaţi, pentru că nici un alt cimitir evreiesc nu mai era
în zonă.
Înapoi
către poartă, singuratică, la umbra unui nuc contorsionat, stă o piatră micuţă,
la căpătâiul unui mormânt asemenea: un copil care n-a trăit decât câteva luni,
la finele anilor 1960. Câţiva metri mai în faţă, poteca făcută de rarii
vizitatori prin iarbă te duce în faţa casei cu obloane închise care se vede din
afara cimitirului. Este fosta casă funerară, locul care adăposteşte ceea ce a
mai rămas după ce şi ultima sinagogă din Moineşti a fost dărâmată. Sunt câteva
bănci de lemn şi obiecte de cult, peste care s-a aşternut praful în anii în
care n-au fost mişcate din loc. Nimeni nu se mai roagă acolo. Singurele dăţi
când o rugăciune se aude în cimitirul din Moineşti este atunci când moare
cineva. Comunitatea din Bacău, ceva mai mare, se îngrijeşte ca lucrurile să fie
făcute după rânduială. De unde să mai iei 10 bărbaţi evrei în Moineşti, să
asiste la citirea Kaddish-ului?
Evreimea din Moineşti s-a stins de câteva săptămâni.
Ultimul evreu din urbe, tatăl meu, Raphael Kohlenberg, a părăsit această lume
şi se odihneşte acum în cimitirul din Moineşti, locul pe care l-a iubit şi
respectat şi de îngrijirea căruia s-a ocupat cu devotament vreme de 28 de ani, având
convingerea că secolele de istorie pe care le ascunde nu trebuie lăsate în
paragină. Oraşul de unde a pornit primul grup de evrei către Eretz Israel,
inaugurând astfel Alya, a dispărut de pe lista comunităţilor. Rămân în urmă
câteva monografii ale celor care au trăit acolo în perioadele înfloritoare ale
vechiului târg, menţiunea că vestitul Tristan Tzara, pe numele său adevărat
Samuel Rosenstock, s-a născut în Moineşti, amintirile celor care, aşa ca mine,
s-au împrăştiat prin toată lumea, şi cimitirul de pe dealul Osoiu. Dintre
toate, doar cimitirul e veşnic."
Beatrice Kohlenberg
Fragment din articolul apărut în Revista "AcumTV" (SUA) în iulie 2012, Revista "7 zile din 7" din Moineşti şi online pe diferite site-uri.
